...el se gândește la mine și tace

sufletul lui stă pe spini și pe ace...

inima lui e o rană de neliniști și flori

vindecată de noapte, redeschisă de zori

cerul lui niciodată n-a fost spuză de stele

(le punea la păstrare pentru visele mele)

tulburările lui nu știau să mă doară

el credea că-i sunt zbor și-i eram doar povară

într-un trup de zăpadă avea suflet de foc

s-a topit ne-nțeles de prea mult nenoroc

între muzici de fum prin odăi întomnate

și iubiri fără rost și mereu amânate

n-a știut, n-am știut cât de simplu se moare

răsfoind anotimpuri mirosind a uitare

și devremele e dintr-odată târziu...

despre toamna de-acum nu mai am cui să-i scriu

poem imperfect

Miroase-a vără și-a singurătate
cuib de lumină sufletul își face
în insectare, fluturii în ace 
scriu verii înc-o aspră nedreptate

iar eu te-aș da tristeții să te uite
sub streșini fără ploi și rândunici
în bezna care doarme-n licurici
în depărtări rămase ne-ncepute

De-atâta cer cad frunzele bolnave
veșmântul lor de rouă a apus
durerea e de toate mai presus
ace de brumă cos duminici albe

Un pas până la frigul ce ne știe
singurătatea care ne unește
când prea păgân, când prea dumnezeiește
sub un iglu de zodie pustie

Ding-dang prin lumea cu miros de vară
și lerui-ler sub streșini fără chipuri
pășim cu teamă - îngeri fără nimburi
spre o iubire - ultima povară.

mai departe



















ai mai rămas doar în închipuire
te-au șters zăpezile ce-mi taie calea
c-un alb strivit de toată-nfiorarea
azi ce mi-ai fost e numai năruire

până la cer și poate mai departe
omături crude mai semeț vor crește
brocaturi reci lucind dumnezeiește
alte povești vor scrie-n altă carte

noi fără noi de-atâta iarnă stinsă
cu inimile-n palme - flori de gheață
ne vom grăbi străini spre dimineață
către tristețea ce ne-a fost promisă

lumini de ger, roiri diamantine
cu sufletele noastre vor străbate
singurătatea ca pe-un dar de moarte
dinspre uitarea care nu mai vine

e-un freamăt care vindecă ruine
până la cer și poate mai departe

unde și cum

nu am cum, nu ai cum, n-avem unde
prea e plină azi lumea de alții
fericirea-morgană se-ascunde
și mereu căutăm vinovații

prin cotloane vânată-i lumina
ca-ntr-o zi să ne sară în drum
nepăsarea ne șterge retina
și n-am cum și nici tu nu ai cum

garnizoanele lumii sunt triste
au căzut în dizgrații soldații
au tăiat așteptări de pe liste
și iubirea e doar pentru alții

ne ascundem în vieți iluzorii
doar în treacăt ne-atinge lumina
inventăm, prea grăbiți, purgatorii
și a mea și a ta este vina

ni s-a pus la picioare o lume
am trecut-o prin arme și fum
nu i-am spus fericirii pe nume
de-aș putea, de-ai putea, n-avem cum

din albul meu spre albul tău mă-ndrept
e-atâta iarnă-ncât mi-e dor de toate
tristețile uitate jumătate
care foșnesc și-mi tremură în piept
cu frunzele de gheață mai aștept
mâinile tale reci și vinovate
de frigul lumii care ne desparte
în anotimpul aspru și nedrept
ce palidă lumină mai străbate
apropierea dusă prea departe
- tărâm de ceață straniu și inert -
din alb în alb alunecăm spre moarte

al, a

al cui ești august tu mai știi al cui
al verii care va pleca hai-hui
sau poate-al toamnei  ce grăbită vine
să redeschidă rănile din mine

să-mi urce-n sânge valuri de tristețe
de tot ce am iubit să mă dezvețe
cu toată frământarea ei nebună
să mă ademenească-ncet spre brumă

și-n ochii lui adânci să nu mai văd
decât uitarea ca un nou prăpăd
și  prin hățiș de umbre - doi străini
vom număra ca pe mătănii vini


să  doară vara ce-a lăsat în noi
furtuni de vise teamă și noroi
simt frigul cum spre inimă îmi suie
și prind încet mirosul de gutuie

și din târzie mai târzie sunt
și verdele deodată e cărunt
al cui ești august tu mai știi al cui
la fel ca mine ești al nimănui

Tu ce mai faci, iubirea mea târzie?
Nu ți-am mai scris, nu ne-am mai scris de mult,
creștem orgolii azi, nu poezie,
sătui suntem de viață până-n gât.

Numele tău e-nstrăinat pe file,
pe buze mi s-a șters definitiv,
destinele se zbat în lumi umile,
iubirii nu îi mai găsim motiv.

Urcam la cer (doar Dumnezeu mai știe)
când stelele se pregăteau de pârg -
absurdă, inutilă erezie,
m-adăposteai sub umărul tău stâng.

Și dintr-odată ne-a ajuns uitarea,
e grâul copt deși de-abia e mai,
ne umple vara toată depărtarea
și niciun drum nu duce către rai.

E-atâta mare-n dorul meu de tine
și-atât deșert în tot ce nu ne-am spus...
Din lumea ce se schimbă în ruine
încă-ți mai scriu dar nu aștept răspuns !

o mare, atât mi-ar ajunge
și poate doar tu, uneori
când frigul prin versuri îmi curge
și mă-ngenunchează ninsori

albastrul ei, mâinile tale
să-mi fie sfârșitul sublim
când visele- crude pumnale
sunt calea spre lacrimi și chin


cohorte buimace, de fluturi,
rupând echilibrul fragil
întoace-mă-vor la-nceputuri
în jocul acelui copil

cu soarele-n suflet și-n palme
grăbit să atingă minuni
pierzându-se-n pânzele albe 
prin lumea cu-atâția nebuni

și-apoi, deodată, iubirea-
uitarea de noi și de timp
prin toamnă urmând rătăcirea
cu frunze și umbre la schimb

dar vin anotimpuri nătânge
și frigul meu ești și mă dori
o mare, atât mi-ar ajunge
sau poate doar tu, uneori

rătăcire

s-au sfârșit cuvintele, iubire,
ploile de vară le-au strivit,
grâu-abia mai poate să respire
în noroi, aproape încolțit

și te-aș lua cu mine în tăcere
să te-nvăț cum trebuie s-aștepți
lunecarea coasei prin durere
cum să te închini și cum să ierți

lumea risipită-n amănunte
mâinile îmbătrânind de dor
cum să faci din inimă o punte
către-nsingurarea  tuturor

prin oraș mai trec arar poeții
viscerala frică vinde flori
umbrele învăluie pereții
și cuminte afli cum să mori

într-o vară ce-a uitat să fie
cu nisipul mării irosit
sufletul- o urmă sângerie,
prin noroiul verii rătăcit

doar macii

îți scriu să știi că mi-e frumos și bine
chiar dacă macii-și scutură în mine
închipuiri de sângerii cuvinte
ca-n vremea când mi-erai, ți-eram fierbinte

și-n aburii de după ploi nebune
juram că vom schimba ce-i rău lume
că prin orașul învelit în nori
vor năvăli căruțele cu flori

numai atât aș mai fi vrut să-ți spun
că s-au pierdut visările pe drum
și dimineața nu-mi mai bate-n geam
cu degetul subțire-al vreunui ram

și că nimic n-ar mai putea schimba
nici rostul meu de azi, nici lumea ta
la ora cinci nu fierbe niciun ceai
și-n loc de flori sunt numai ploi în mai

poate doar macii-au mai rămas de veghe
acestei depărtări de mii de leghe
și-arzând de dorul nostru uneori
vor umple iar căruțele cu flori
și-or năvăli-n orașele-ruine...
îți scriu să știi că mi-e frumos și bine

alte ninsori

Ce mai faci? Unde ești sunt și-acolo ninsori
care cresc nefiresc pân-aproape de nori?
Sub povara lor albă te mai vindeci de timp,
cu aceleași cuvinte de iubire faci schimb?

Ce mai faci? Care ,,ea" te oprește din drum
și te-atinge pe umeri cu-al iubirilor scrum?
Te mai ține în brațe ca o umbră cuminte
când nălucile iernii ți se-aruncă-nainte?

Ce mai faci? Care mâini de tristețe te șterg,
ne-nțeles când închizi al neliniștii cerc?
Prin  lumina de ieri mai păstrezi neatins
un castel de iluzii peste care n-a nins

nicio iarnă vrăjmașă, niciun înger măcar,
numai noi- călători prin destinul bizar?
Și aproape-am ajuns reci morminte de flori...
Ce mai faci? Unde ești?  Sunt și-acolo ninsori? 

cântec

hai să tragem cerul peste noi iubire
în mătasea-i rece să ne învelim
albului de  taină prins în înflorire
vastele neliniști să îi risipim

să pornim cu sănii despicând nămeții
prin nemaivăzute raiuri pământești
scuturând argintul aspru-al dimineții
peste așteptarea strânsă în ferești

Dumnezeu  mai singur cum n-a fost vreodată
să ne-ațină calea către nicăieri
și de dorul nostru și de lumea toată
să ne-ntoarcă-n vremea unei primăveri


să ne crească muguri până la uimire
îngerii de iarbă urma să ne-o știe 
hai să tragem cerul peste noi iubire
până la ninsoare e o veșnicie






 

prezent

mai am
și timp destul, și loc, și drum
să mă destram, să mă adun,
să mă prefac în cer de iarbă
spre Cel care destine leagă

mai știu
să plâng râzând, să țip, să tac
din gândul tău să mă desfac
cu vină și îndurerare
orbecăind către uitare

mai cred
în dezmierdările ce mor
de așteptare și de  dor,
în chin adânc și-n bucurie,
în fulguiri de păpădie

mai sunt
drumeț prin frica ce mă duce
spre lemnul înflorind o cruce
prin timpul care trece-n van
și mă adun, și mă destram... 

în locul meu

n-am să-ți mai scriu, mi-e toamna prea aproape
lumina ei miroase-a rai pierdut
ne-ademenea cu mere în trecut
și ne-arăta cum e să mergi pe ape

dar la un semn și frunzele și iarba
s-au dat pârjolului fără motiv
și ne-am pierdut de noi definitiv
oricâte rugăciuni ar fi degeaba


din răni nevindecate frigul curge
se îmbrumează roua din cuvânt
mi-e-așa târziu de tine, mă-nspăimânt,
doar vești de cețuri timpu-mi mai aduce

aveai un fel al tău de-a fi în toate
uimirea mea nu te-a știut de-ajuns
și muzicile-n fluturi s-au ascuns
iubirile-au rămas doar flori presate


și n-ai să știi că tulburi și mă dori
toamna-ți va scrie-n locul meu scrisori

remake

miroase-a poveste cu noi amândoi 
aprinde-ți în tihnă țigara de foi
și fă rotocoale cum numai tu știi
și umple odaia cu crini străvezii

arome suave  de ceai și tăcere
prin aerul tandru lumină de miere
apoi așteptarea a tot, a nimic
și mâinile tale, o carte, un plic...

fereastra deschisă , pervazul cu flori
străini și apatici câțiva trecători
vom pune cd-ul mai vechi cu bruel
și lumea va fi pentr-o clipă la fel

ca-n vremea când totul cu noi începea
umblam fără umbre, vânam câte-o stea
și ochii doar ochii de-ajuns ne erau
iubirile toate prin noi respirau

e-aceeași odaie cu crini străvezii
miroase-a poveste, a ceai...și nu știi

îmi

te uit așa cum ai uita o carte
pe-un raft la întâmplare, pe-un pervaz
cu dorul meu de toamnă și de moarte
adulmec întristări la orice pas

umblă nătânge ploile prin lume
cu aburi din luminile de  ieri
te scad din jocul meu lipsit de nume
și sufletul mi-l spăl în privegheri

acorduri seci, de clopote stinghere
vând liturghii nedate vreunui crez
când mângâierea  mâna n-o mai cere
canonic după tine aiurez

te uit așa cum ai uita o carte
cu semnul pus grăbit, întâmplător
un fel de viață mi-e, un fel de moarte
cu cât te uit, cu-atât îmi e mai dor

încă

Și îți mai scriu, iubire, îți mai scriu
din orizonturi fără niciun nume,
dintr-un regat de geruri și de brume,
unde domnesc peste un  vast pustiu.

Și am cu mine hărți, înscrisuri , semne
și o armată-ntreagă de cuvinte,
nimic din toate nu te ține minte...
Doar mâinile nu te-au uitat. Pesemne

au ele-un fel anume de-a străbate
păienjenișuri de-ntrebări absurde
și te aduc aproape de niciunde
în jocul meu cu jucării stricate.

Aproape-s aripi, fără cuib și cer,
și în neștire-și duc închipuirea
prin frigul care-mi bântuie iubirea
captivă-n turnul unui timp stingher.

Dar îți mai scriu iubire, îți mai scriu,
cu mâini de aripi mirosind a tine,
din vastul meu imperiu de ruine,
să-ți amintesc că încă te mai știu!

iunie, ieri

mai ridică-n mine timpu-n veri 
castele de nisip
și lumina lăcrimează-n îngeri 
fără niciun chip
te mai știu și te mai caut fără 
vina de-nceput
în a merelor ispită- sâmbure 
cu gust durut

lunecare prin mireasma câmpului 
uitat de ploi
sufletul rotund și tainic tremurat
în amândoi
mai răsare, mai aduce foșnet stins 
de pași desculți
prin risipa de iubire amânată-
a unei nunți 

fără umbre istovite răsărite 
din senin
ne mai scriem întâmplarea pe al 
macilor rubin
jumătăți ce-și vor întregul prin 
pustiul unei veri
te mai știu și te mai caut, mă mai ceri 
de nicăieri

doldora de stele

pierdute-s toate nopțile cu îngeri
și drepul de-a-ți mai fi, cândva, frumoasă
în mine numai toamna își mai lasă
carminul frunzelor prin care sângeri

trup de cerneală lunecând nătâng
pe ziduri care umbra ți-o mai poartă
sunt semnul pus comorilor pe hartă
și rana de sub umărul tău stâng

și nu-ți ajung și nu-mi ajungi nicicând
se răzvrătesc în noi singurătăți
rămânem reci, străine jumătăți
lăsate pradă dorului flămând

umblă prin noi închipuiri de gheață
și mâna inventează mângâieri
se zbate mâine într-un rest de ieri
iar aziul gol se-mpotmolește-n viață

vin primăveri tristețea să ne-o spele
cu mugurii de salcie târzie-
cândva aproape și frumoasă ție
în nopți cu îngeri, doldora de stele




 

târzii

tu vino doar, cu toate ale tale,
cu risipiri  de umbre-amăgitoare,
cu verde ne-nceput, trecut prin cer
în seva-nmiresmată de prier

tu vino doar, învinsul unei sorți
ca pe-un stigmat iubirea să o porți-
cuminte înserare, rai uitat,
străinul meu de toate vindecat

tu vino doar , de-ajuns al nimănui,
cu suflet strecurat prin ochi căprui
ca limpezit de-atâta așteptare
să-ngenunchezi a lacrimilor sare 

tu vino doar, din ieri către nicicând
străbate anotimpuri rând pe rând 
unul spre celălalt- zboruri târzii
nici nu mai știu ce-aștept, nici nu mai vii