Miroase-a vără și-a singurătate
cuib de lumină sufletul își face
în insectare, fluturii în ace
scriu verii înc-o aspră nedreptate
iar eu te-aș da tristeții să te uite
sub streșini fără ploi și rândunici
în bezna care doarme-n licurici
în depărtări rămase ne-ncepute
De-atâta cer cad frunzele bolnave
veșmântul lor de rouă a apus
durerea e de toate mai presus
ace de brumă cos duminici albe
Un pas până la frigul ce ne știe
singurătatea care ne unește
când prea păgân, când prea dumnezeiește
sub un iglu de zodie pustie
Ding-dang prin lumea cu miros de vară
și lerui-ler sub streșini fără chipuri
pășim cu teamă - îngeri fără nimburi
spre o iubire - ultima povară.
mai departe
ai mai rămas doar în închipuire
te-au șters zăpezile ce-mi taie calea
c-un alb strivit de toată-nfiorarea
azi ce mi-ai fost e numai năruire
până la cer și poate mai departe
omături crude mai semeț vor crește
brocaturi reci lucind dumnezeiește
alte povești vor scrie-n altă carte
noi fără noi de-atâta iarnă stinsă
cu inimile-n palme - flori de gheață
ne vom grăbi străini spre dimineață
către tristețea ce ne-a fost promisă
lumini de ger, roiri diamantine
cu sufletele noastre vor străbate
singurătatea ca pe-un dar de moarte
dinspre uitarea care nu mai vine
e-un freamăt care vindecă ruine
până la cer și poate mai departe
din albul meu spre albul tău mă-ndrept
e-atâta iarnă-ncât mi-e dor de toate
tristețile uitate jumătate
care foșnesc și-mi tremură în piept
cu frunzele de gheață mai aștept
mâinile tale reci și vinovate
de frigul lumii care ne desparte
în anotimpul aspru și nedrept
ce palidă lumină mai străbate
apropierea dusă prea departe
- tărâm de ceață straniu și inert -
din alb în alb alunecăm spre moarte
