tristețea ta ninsorile-mi măsoară
și spaimele adăpostite-n gând
când răstignit e oricare cuvânt
în spini neînvățați cum e să doară
și dincolo de noi nu mai rămâne
decât un cearcăn violet, prelins
dintr-un apocaliptic paradis
pe toate închinările păgâne
unul spre celălalt fără scăpare
în goana îngrozită de hăitași
ne vom strivi iubirile sub pași
în cea mai nefirească vânătoare
să ne păstreze-aproape, să ne țină
curați și nevânduți altor povești
(de-ajuns să-ți fiu, de-ajuns să știi că-mi ești)
iluzia poemelor-lumină
