pierdute-s toate nopțile cu îngeri
și drepul de-a-ți mai fi, cândva, frumoasă
în mine numai toamna își mai lasă
carminul frunzelor prin care sângeri
trup de cerneală lunecând nătâng
pe ziduri care umbra ți-o mai poartă
sunt semnul pus comorilor pe hartă
și rana de sub umărul tău stâng
și nu-ți ajung și nu-mi ajungi nicicând
se răzvrătesc în noi singurătăți
rămânem reci, străine jumătăți
lăsate pradă dorului flămând
umblă prin noi închipuiri de gheață
și mâna inventează mângâieri
se zbate mâine într-un rest de ieri
iar aziul gol se-mpotmolește-n viață
vin primăveri tristețea să ne-o spele
cu mugurii de salcie târzie-
cândva aproape și frumoasă ție
în nopți cu îngeri, doldora de stele
