nu-i așa că-n poveștile toate
mai rămâne un loc pentru poate?
echinocțiul scrie cu noi
o poveste c-un martie-n ploi,
cu odăi invadate de fluturi,
luminate de-aceleași săruturi
și de lumea din noi, neschimbată...
nu-i așa  că e azi ca odată?
  

citește-mi urma pe zăpada tristă
și află că în noi nu mai există
decât un drum și-o căutare oarbă
din albul iernii până-n gri de toamnă,
o linie de sânge și noroi
și-o nebunie până dăm de noi...
și nu ne recunoaștem de ajuns,
fără să știm că-mi ești, că-ți sunt răspuns...

...și mi s-au luat pe rând păduri și vise,
s-au prăbușit castelele încet,
în mijlocul molozului - regină -
îmi mai păstram curajul să aștept...