îmi

te uit așa cum ai uita o carte
pe-un raft la întâmplare, pe-un pervaz
cu dorul meu de toamnă și de moarte
adulmec întristări la orice pas

umblă nătânge ploile prin lume
cu aburi din luminile de  ieri
te scad din jocul meu lipsit de nume
și sufletul mi-l spăl în privegheri

acorduri seci, de clopote stinghere
vând liturghii nedate vreunui crez
când mângâierea  mâna n-o mai cere
canonic după tine aiurez

te uit așa cum ai uita o carte
cu semnul pus grăbit, întâmplător
un fel de viață mi-e, un fel de moarte
cu cât te uit, cu-atât îmi e mai dor

încă

Și îți mai scriu, iubire, îți mai scriu
din orizonturi fără niciun nume,
dintr-un regat de geruri și de brume,
unde domnesc peste un  vast pustiu.

Și am cu mine hărți, înscrisuri , semne
și o armată-ntreagă de cuvinte,
nimic din toate nu te ține minte...
Doar mâinile nu te-au uitat. Pesemne

au ele-un fel anume de-a străbate
păienjenișuri de-ntrebări absurde
și te aduc aproape de niciunde
în jocul meu cu jucării stricate.

Aproape-s aripi, fără cuib și cer,
și în neștire-și duc închipuirea
prin frigul care-mi bântuie iubirea
captivă-n turnul unui timp stingher.

Dar îți mai scriu iubire, îți mai scriu,
cu mâini de aripi mirosind a tine,
din vastul meu imperiu de ruine,
să-ți amintesc că încă te mai știu!

iunie, ieri

mai ridică-n mine timpu-n veri 
castele de nisip
și lumina lăcrimează-n îngeri 
fără niciun chip
te mai știu și te mai caut fără 
vina de-nceput
în a merelor ispită- sâmbure 
cu gust durut

lunecare prin mireasma câmpului 
uitat de ploi
sufletul rotund și tainic tremurat
în amândoi
mai răsare, mai aduce foșnet stins 
de pași desculți
prin risipa de iubire amânată-
a unei nunți 

fără umbre istovite răsărite 
din senin
ne mai scriem întâmplarea pe al 
macilor rubin
jumătăți ce-și vor întregul prin 
pustiul unei veri
te mai știu și te mai caut, mă mai ceri 
de nicăieri