Și îți mai scriu, iubire, îți mai scriu
din orizonturi fără niciun nume,
dintr-un regat de geruri și de brume,
unde domnesc peste un vast pustiu.
Și am cu mine hărți, înscrisuri , semne
și o armată-ntreagă de cuvinte,
nimic din toate nu te ține minte...
Doar mâinile nu te-au uitat. Pesemne
au ele-un fel anume de-a străbate
păienjenișuri de-ntrebări absurde
și te aduc aproape de niciunde
în jocul meu cu jucării stricate.
Aproape-s aripi, fără cuib și cer,
și în neștire-și duc închipuirea
prin frigul care-mi bântuie iubirea
captivă-n turnul unui timp stingher.
Dar îți mai scriu iubire, îți mai scriu,
cu mâini de aripi mirosind a tine,
din vastul meu imperiu de ruine,
să-ți amintesc că încă te mai știu!
mai ridică-n mine timpu-n veri
castele de nisip
și lumina lăcrimează-n îngeri
fără niciun chip
te mai știu și te mai caut fără
vina de-nceput
în a merelor ispită- sâmbure
cu gust durut
lunecare prin mireasma câmpului
uitat de ploi
sufletul rotund și tainic tremurat
în amândoi
mai răsare, mai aduce foșnet stins
de pași desculți
prin risipa de iubire amânată-
a unei nunți
fără umbre istovite răsărite
din senin
ne mai scriem întâmplarea pe al
macilor rubin
jumătăți ce-și vor întregul prin
pustiul unei veri
te mai știu și te mai caut, mă mai ceri
de nicăieri
pierdute-s toate nopțile cu îngeri
și drepul de-a-ți mai fi, cândva, frumoasă
în mine numai toamna își mai lasă
carminul frunzelor prin care sângeri
trup de cerneală lunecând nătâng
pe ziduri care umbra ți-o mai poartă
sunt semnul pus comorilor pe hartă
și rana de sub umărul tău stâng
și nu-ți ajung și nu-mi ajungi nicicând
se răzvrătesc în noi singurătăți
rămânem reci, străine jumătăți
lăsate pradă dorului flămând
umblă prin noi închipuiri de gheață
și mâna inventează mângâieri
se zbate mâine într-un rest de ieri
iar aziul gol se-mpotmolește-n viață
vin primăveri tristețea să ne-o spele
cu mugurii de salcie târzie-
cândva aproape și frumoasă ție
în nopți cu îngeri, doldora de stele
