...cât să te doară, cât să mă mai știi- restul amar al unei păpădii când lungi, prelungi trec umbrele-ntomnate prin ierburi cu tristeți amestecate și sună-albastrul zilelor de ieri în goana spre nicicând, spre nicăieri topit e ceru-n frunze și coboară cu ruginia liniștii povară perfidul timp cu jocul lui străin ne amețește-n aburii de vin dar mai miros a tine, te mai știu- devremele ce-mi ești de-acum târziu și cad în mine, una câte una, însingurarea, lacrima și bruma unul din altul ne vom șterge-ncet ai să mă uiți de tot, am să te iert albindu-ți drumul către primăvară cât să te știu mereu, cât să mă doară
ce frumos o să ningă, îmi spui, peste ochii mei negri-căprui și-o să fie iar lumea a noastră nefirească și-atât de albastră cu dantele de gheață subțire ai să-mi scrii poezii de iubire- spovedanii pe-un geam aburit și pe sufletul meu viscolit ne vor umple tristețile cerbii prin cleștarul de moarte al iernii și vom face iar pârtii prin cer cu lumina aceluiași ler... dar e vară de flacără crudă pregătindu-ne vinul de nuntă și se zbate în meri și-n gutui și în ochii mei negri-căprui dar odată va ninge cum spui...
luni, 16 iulie 2012
și mere obosite, rând pe rând, cădeau în iarba fiecărui gând și se lăsau mușcate înadins să tulbure banalul paradis îngenuncheau neliniștile-n noi cu mierea ochilor trecută-n ploi și mirosea a vară și-a păcat umbla prin noi un dor nevindecat de grâu răscopt, de maci și de neghină - eu fără rost tu fără nicio vină și stelele crăpau de-atâta cer ne decojeam de umbră și mister nici nopți de-ajuns, nici mâini care să știe să ne-nvelească-n îngeri de hârtie aveam doar timp și doldora de el ne trimiteam toți fluturii-n măcel... de-atunci doar frigul ne mai ține-n frâu - măr fără mere, câmpuri fără grâu...
