o mare, atât mi-ar ajunge
și poate doar tu, uneori
când frigul prin versuri îmi curge
și mă-ngenunchează ninsori

albastrul ei, mâinile tale
să-mi fie sfârșitul sublim
când visele- crude pumnale
sunt calea spre lacrimi și chin


cohorte buimace, de fluturi,
rupând echilibrul fragil
întoace-mă-vor la-nceputuri
în jocul acelui copil

cu soarele-n suflet și-n palme
grăbit să atingă minuni
pierzându-se-n pânzele albe 
prin lumea cu-atâția nebuni

și-apoi, deodată, iubirea-
uitarea de noi și de timp
prin toamnă urmând rătăcirea
cu frunze și umbre la schimb

dar vin anotimpuri nătânge
și frigul meu ești și mă dori
o mare, atât mi-ar ajunge
sau poate doar tu, uneori

rătăcire

s-au sfârșit cuvintele, iubire,
ploile de vară le-au strivit,
grâu-abia mai poate să respire
în noroi, aproape încolțit

și te-aș lua cu mine în tăcere
să te-nvăț cum trebuie s-aștepți
lunecarea coasei prin durere
cum să te închini și cum să ierți

lumea risipită-n amănunte
mâinile îmbătrânind de dor
cum să faci din inimă o punte
către-nsingurarea  tuturor

prin oraș mai trec arar poeții
viscerala frică vinde flori
umbrele învăluie pereții
și cuminte afli cum să mori

într-o vară ce-a uitat să fie
cu nisipul mării irosit
sufletul- o urmă sângerie,
prin noroiul verii rătăcit

doar macii

îți scriu să știi că mi-e frumos și bine
chiar dacă macii-și scutură în mine
închipuiri de sângerii cuvinte
ca-n vremea când mi-erai, ți-eram fierbinte

și-n aburii de după ploi nebune
juram că vom schimba ce-i rău lume
că prin orașul învelit în nori
vor năvăli căruțele cu flori

numai atât aș mai fi vrut să-ți spun
că s-au pierdut visările pe drum
și dimineața nu-mi mai bate-n geam
cu degetul subțire-al vreunui ram

și că nimic n-ar mai putea schimba
nici rostul meu de azi, nici lumea ta
la ora cinci nu fierbe niciun ceai
și-n loc de flori sunt numai ploi în mai

poate doar macii-au mai rămas de veghe
acestei depărtări de mii de leghe
și-arzând de dorul nostru uneori
vor umple iar căruțele cu flori
și-or năvăli-n orașele-ruine...
îți scriu să știi că mi-e frumos și bine

alte ninsori

Ce mai faci? Unde ești sunt și-acolo ninsori
care cresc nefiresc pân-aproape de nori?
Sub povara lor albă te mai vindeci de timp,
cu aceleași cuvinte de iubire faci schimb?

Ce mai faci? Care ,,ea" te oprește din drum
și te-atinge pe umeri cu-al iubirilor scrum?
Te mai ține în brațe ca o umbră cuminte
când nălucile iernii ți se-aruncă-nainte?

Ce mai faci? Care mâini de tristețe te șterg,
ne-nțeles când închizi al neliniștii cerc?
Prin  lumina de ieri mai păstrezi neatins
un castel de iluzii peste care n-a nins

nicio iarnă vrăjmașă, niciun înger măcar,
numai noi- călători prin destinul bizar?
Și aproape-am ajuns reci morminte de flori...
Ce mai faci? Unde ești?  Sunt și-acolo ninsori?