o mare, atât mi-ar ajunge
și poate doar tu, uneori
când frigul prin versuri îmi curge
și mă-ngenunchează ninsori
albastrul ei, mâinile tale
să-mi fie sfârșitul sublim
când visele- crude pumnale
sunt calea spre lacrimi și chin
cohorte buimace, de fluturi,
rupând echilibrul fragil
întoace-mă-vor la-nceputuri
în jocul acelui copil
cu soarele-n suflet și-n palme
grăbit să atingă minuni
pierzându-se-n pânzele albe
prin lumea cu-atâția nebuni
și-apoi, deodată, iubirea-
uitarea de noi și de timp
prin toamnă urmând rătăcirea
cu frunze și umbre la schimb
dar vin anotimpuri nătânge
și frigul meu ești și mă dori
o mare, atât mi-ar ajunge
sau poate doar tu, uneori
duminică, 12 octombrie 2014
marți, 29 iulie 2014
rătăcire
s-au sfârșit cuvintele, iubire,
ploile de vară le-au strivit,
grâu-abia mai poate să respire
în noroi, aproape încolțit
și te-aș lua cu mine în tăcere
să te-nvăț cum trebuie s-aștepți
lunecarea coasei prin durere
cum să te închini și cum să ierți
lumea risipită-n amănunte
mâinile îmbătrânind de dor
cum să faci din inimă o punte
către-nsingurarea tuturor
prin oraș mai trec arar poeții
viscerala frică vinde flori
umbrele învăluie pereții
și cuminte afli cum să mori
într-o vară ce-a uitat să fie
cu nisipul mării irosit
sufletul- o urmă sângerie,
prin noroiul verii rătăcit
ploile de vară le-au strivit,
grâu-abia mai poate să respire
în noroi, aproape încolțit
și te-aș lua cu mine în tăcere
să te-nvăț cum trebuie s-aștepți
lunecarea coasei prin durere
cum să te închini și cum să ierți
lumea risipită-n amănunte
mâinile îmbătrânind de dor
cum să faci din inimă o punte
către-nsingurarea tuturor
prin oraș mai trec arar poeții
viscerala frică vinde flori
umbrele învăluie pereții
și cuminte afli cum să mori
într-o vară ce-a uitat să fie
cu nisipul mării irosit
sufletul- o urmă sângerie,
prin noroiul verii rătăcit
duminică, 4 mai 2014
doar macii
îți scriu să știi că mi-e frumos și bine
chiar dacă macii-și scutură în mine
închipuiri de sângerii cuvinte
ca-n vremea când mi-erai, ți-eram fierbinte
și-n aburii de după ploi nebune
juram că vom schimba ce-i rău lume
că prin orașul învelit în nori
vor năvăli căruțele cu flori
numai atât aș mai fi vrut să-ți spun
că s-au pierdut visările pe drum
și dimineața nu-mi mai bate-n geam
cu degetul subțire-al vreunui ram
și că nimic n-ar mai putea schimba
nici rostul meu de azi, nici lumea ta
la ora cinci nu fierbe niciun ceai
și-n loc de flori sunt numai ploi în mai
poate doar macii-au mai rămas de veghe
acestei depărtări de mii de leghe
și-arzând de dorul nostru uneori
vor umple iar căruțele cu flori
și-or năvăli-n orașele-ruine...
îți scriu să știi că mi-e frumos și bine
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
