mai am
și timp destul, și loc, și drum
să mă destram, să mă adun,
să mă prefac în cer de iarbă
spre Cel care destine leagă
mai știu
să plâng râzând, să țip, să tac
din gândul tău să mă desfac
cu vină și îndurerare
orbecăind către uitare
mai cred
în dezmierdările ce mor
de așteptare și de dor,
în chin adânc și-n bucurie,
în fulguiri de păpădie
mai sunt
drumeț prin frica ce mă duce
spre lemnul înflorind o cruce
prin timpul care trece-n van
și mă adun, și mă destram...
n-am să-ți mai scriu, mi-e toamna prea aproape
lumina ei miroase-a rai pierdut
ne-ademenea cu mere în trecut
și ne-arăta cum e să mergi pe ape
dar la un semn și frunzele și iarba
s-au dat pârjolului fără motiv
și ne-am pierdut de noi definitiv
oricâte rugăciuni ar fi degeaba
din răni nevindecate frigul curge
se îmbrumează roua din cuvânt
mi-e-așa târziu de tine, mă-nspăimânt,
doar vești de cețuri timpu-mi mai aduce
aveai un fel al tău de-a fi în toate
uimirea mea nu te-a știut de-ajuns
și muzicile-n fluturi s-au ascuns
iubirile-au rămas doar flori presate
și n-ai să știi că tulburi și mă dori
toamna-ți va scrie-n locul meu scrisori
miroase-a poveste cu noi amândoi
aprinde-ți în tihnă țigara de foi
și fă rotocoale cum numai tu știi
și umple odaia cu crini străvezii
arome suave de ceai și tăcere
prin aerul tandru lumină de miere
apoi așteptarea a tot, a nimic
și mâinile tale, o carte, un plic...
fereastra deschisă , pervazul cu flori
străini și apatici câțiva trecători
vom pune cd-ul mai vechi cu bruel
și lumea va fi pentr-o clipă la fel
ca-n vremea când totul cu noi începea
umblam fără umbre, vânam câte-o stea
și ochii doar ochii de-ajuns ne erau
iubirile toate prin noi respirau
e-aceeași odaie cu crini străvezii
miroase-a poveste, a ceai...și nu știi
