când toate-s de tot vinovate
eu sunt vinovată mai mult-
neliniști adânc strecurate
în sufletul tău nevândut

nici raiului plin de verdeață
(banal ca și merele lui)
nici spaimei ce oameni îngheață
și vise agață în cui

presimt risipiri de magnolii
cu sângele crud și zglobiu
țâșnind de sub albe lințolii
o clipă curată să-ți fiu

pândind pe la colțuri lumina
bezmetică-n drum am să-i ies
să-mi spele tristețea și vina
că-n toate greșit am ales

sub zodii grăbindu-și sorocul
-ruine de "da" și de "nu"-
țintim fantomatic norocul
și totuși noroc mi-ai fost tu!

de-ajuns

tristețea ta ninsorile-mi măsoară
și spaimele adăpostite-n gând
când răstignit e oricare cuvânt
în spini neînvățați cum e să doară

și dincolo de noi nu mai rămâne
decât un cearcăn  violet, prelins
dintr-un apocaliptic paradis
pe toate închinările păgâne

unul spre celălalt fără scăpare
în goana îngrozită de hăitași
ne vom strivi iubirile sub pași
în cea mai nefirească vânătoare


să ne păstreze-aproape, să ne țină
curați și nevânduți altor povești
(de-ajuns să-ți fiu, de-ajuns să știi că-mi ești)
iluzia poemelor-lumină