când toate-s de tot vinovate eu sunt vinovată mai mult- neliniști adânc strecurate în sufletul tău nevândut
nici raiului plin de verdeață (banal ca și merele lui) nici spaimei ce oameni îngheață și vise agață în cui
presimt risipiri de magnolii cu sângele crud și zglobiu țâșnind de sub albe lințolii o clipă curată să-ți fiu
pândind pe la colțuri lumina bezmetică-n drum am să-i ies să-mi spele tristețea și vina că-n toate greșit am ales sub zodii grăbindu-și sorocul -ruine de "da" și de "nu"- țintim fantomatic norocul și totuși noroc mi-ai fost tu!
tristețea ta ninsorile-mi măsoară și spaimele adăpostite-n gând când răstignit e oricare cuvânt în spini neînvățați cum e să doară și dincolo de noi nu mai rămâne decât un cearcăn violet, prelins dintr-un apocaliptic paradis pe toate închinările păgâne unul spre celălalt fără scăpare în goana îngrozită de hăitași ne vom strivi iubirile sub pași în cea mai nefirească vânătoare să ne păstreze-aproape, să ne țină curați și nevânduți altor povești (de-ajuns să-ți fiu, de-ajuns să știi că-mi ești) iluzia poemelor-lumină
