tristețea ta ninsorile-mi măsoară și spaimele adăpostite-n gând când răstignit e oricare cuvânt în spini neînvățați cum e să doară și dincolo de noi nu mai rămâne decât un cearcăn violet, prelins dintr-un apocaliptic paradis pe toate închinările păgâne unul spre celălalt fără scăpare în goana îngrozită de hăitași ne vom strivi iubirile sub pași în cea mai nefirească vânătoare să ne păstreze-aproape, să ne țină curați și nevânduți altor povești (de-ajuns să-ți fiu, de-ajuns să știi că-mi ești) iluzia poemelor-lumină
ne vom scrie cândva inutile scrisori iar poștași fără suflet le vor duce în lume mirosi-vei a viscol amăgit de ninsori mirosi-voi a toamnă înecată în brume
ne vom spune cuvinte cu priviri vinovate te voi trage spre ceața unui ultim poem prin dulceața uitării ai să treci mai departe mai bogat c-o iubire, mai sărac c-un blestem
fără soț vor fi plopii, umbra mea o să doară cu cerneala târzie-am să te chem într-un vers prin odăi fără fluturi va mai trece o vară cu mirări inocente, cu tristeți fără sens
tot mai rece pe gură, tot mai singuri în noi și poștașii încurcă azi adresele toate și ți-aș scrie cu teama împărțirii la doi de la mine la tine prea târziu, prea departe
ne va pune orașul frigul tot la picioare când prin piețe vor trece negustorii de ger și aceasta va fi cea din urmă-ntâmplare vom sfârși prinși în albul nefiresc și stingher
