o mare, atât mi-ar ajunge
și poate doar tu, uneori
când frigul prin versuri îmi curge
și mă-ngenunchează ninsori

albastrul ei, mâinile tale
să-mi fie sfârșitul sublim
când visele- crude pumnale
sunt calea spre lacrimi și chin


cohorte buimace, de fluturi,
rupând echilibrul fragil
întoace-mă-vor la-nceputuri
în jocul acelui copil

cu soarele-n suflet și-n palme
grăbit să atingă minuni
pierzându-se-n pânzele albe 
prin lumea cu-atâția nebuni

și-apoi, deodată, iubirea-
uitarea de noi și de timp
prin toamnă urmând rătăcirea
cu frunze și umbre la schimb

dar vin anotimpuri nătânge
și frigul meu ești și mă dori
o mare, atât mi-ar ajunge
sau poate doar tu, uneori