și totuși, primăvara e numai o părere,
cu ochii ei de iarbă, cu soarele-i de miere...
ademenește păsări, pe noi către uitare...
cum să putem străbate atâta depărtare?

ce-a mai rămas de spus, de îndurat?
îmbătrânim străini și separat...

muzica unui fluture

cu sufletul alb de atâtea zăpezi,
când și liniștea doare, mă mai știi, mă mai vezi?

noi

oamenii pun între noi semnul egal
mă văd ca și cum ai fi tu acela
care se teme
și îmi ajung rănile tale
ca să știu că sunt vie
nu mă întreabă nimeni ce fac
umbra mea lipită de tine
îți șterge cutele dintre ochi
întâi îmi îmbătrânesc mâinile
apoi cuvintele cu care te scriu
lumea e albă și tot mai aproape 
și între noi semnul egal -
o depărtare ce ne ține în brațe