hai să tragem cerul peste noi iubire
în mătasea-i rece să ne învelim
albului de taină prins în înflorire
vastele neliniști să îi risipim
să pornim cu sănii despicând nămeții
prin nemaivăzute raiuri pământești
scuturând argintul aspru-al dimineții
peste așteptarea strânsă în ferești
Dumnezeu mai singur cum n-a fost vreodată
să ne-ațină calea către nicăieri
și de dorul nostru și de lumea toată
să ne-ntoarcă-n vremea unei primăveri
să ne crească muguri până la uimire
îngerii de iarbă urma să ne-o știe
hai să tragem cerul peste noi iubire
până la ninsoare e o veșnicie
te-as lasa pe tine sa aduci lumina
RăspundețiȘtergerecerului si-n taina sa ma invelesti,
insa stiu prea bine ca a mea vina
si n-am sa-ti ingadui tie sa gresesti
ti-ar fi peste poate toata risipirea
intr-un ger naprasnic, crunt, neomenesc
mai presus de toate iti pastreaza firea
ce ti-a dat destinul, rostul pamantesc
Dumnezeu uita-va prea curand, imi pare
de cararea noastra ce s-a `ntroienit
cand mai cad luceferi sau cand luna moare
intr-un cer pe care nu l-am mai dorit
iar acum degeaba ne-amintim de ceruri
asteptand caldura sa coboare-n noi,
ne vom stinge palizi in mai multe feluri
ca doi stropi de ploaie intr-un had noroi
ninge iar iubire, nimeni azi nu stie
ca in noi tristetea-i cat o vesnicie
proaspete omături peste noi coboară
Ștergereși nemărginirea e a noastră toată
frigul își învață lacrima să doară
și minuni cu îngeri iarăși se arată
te mai port în mine ca pe o ninsoare
încă temătoare căutând spre cer
vrând s-aducă-n lume fluturi de răcoare
și-ntr-un colț de suflet flori de măr și ler
de-ai să ningi iubire am să știu doar eu
și-am să-mpart zăpada doar cu Dumnezeu!
de iti este iarna asta prea amara
Ștergerezi zapezi de-a valma te ranesc haine
iarta-ma ca nu pot alta primavara
sa aduc degraba s-o cobor la tine
doar nemarginire, sumbra si aceea,
intre noi se-ntinde ca un greu suspin
n-o sa fiu barbatul, n-o sa fii femeia
ce-ar putea sa schimbe-al lumii trist destin
ma mai porti in suflet insa-i peste poate
sa imi dai secunda care ne-a unit
uite cum inalta brate descarnate
arborii din codrul vesnic pustiit
nici colindatorii nu or sa mai vina
pe la usi inchise, anul a trecut
fara sarbatoare, fara de lumina
si fara speranta altui inceput
si in noaptea asta,prin ninsori, mereu
gandu-mi e la tine, nu la Dumnezeu...
nu știu cum și cine ar putea întoarce
Ștergereiarna cea mai albă care-a fost cândva
brazii de lumină ce prindeau în ace
așteptarea lumii, vestitoarea stea
inimile noastre dau ocol tristeții
drumul prin zăpadă l-am uitat de mult
îmi răsari cu teamă-n geana dimineții
când înfriguarată viscolu-l ascult
vor veni duminici care mai de care
lunecând grăbite spre un mâine crud
și voi fi povestea plină de-ntristare
vei rămâne nordul căutând un sud
dorul meu de tine ca de Dumnezeu
iernii o să-i fie straniu curcubeu
nici nu e nevoie iarna sa se-ntoarca
Ștergereea la mine-n suflet a ramas mereu,
suntem mult prea singuri, prea ursuzi, chiar daca
peste noi vegheaza bunul Dumnezeu
nici carari spre maine nu mai sunt, zapada
le-a albit cu-ntreaga razvratire-a ei,
visurile noatre le-a ucis cu spada
viscolului aspru, fara de temei
pentru noi nu este timp de indurare
zile fara numar fara de popas
vor veni de-a valma, ultima ninsoare
ne va fi speranta, ea ne-a mai ramas
lasa dorul pustnic azi sub fulgii goi
si sa ningem vesnic numai amandoi...